Cum să înveți să trăiești cu anxietatea ta

Când eram prin primii ani de liceu am avut primul atac de panică. Atacurile de panică sunt diferite de anxietate, desigur. Anxietatea e build-up-ul. E un fel de preludiu pentru un atac de panică. Anxietatea este un cuib de albine care-ți zumzăie în cap până când ajung să te înțepe, rând pe rând, până ți se umflă mintea și cedează. Atunci ai un atac de panică. Eu nu am pornit cu albinuțele la drum, am pornit direct în hău. Asta înseamnă pentru mine un atac de panică: un hău al minții, în care pici și simți că e interminabil. Acolo pici cu mintea și realitatea se întunecă, iar gândurile raționale, pozitive și normale dispar odată cu tine în hău. Când ai picat în hău, corpul tău intră în stare de alertă, se activează cortizolul și încerci să elimini factorul de stres.

Ciudat e că factorul de stres e chiar mintea ta, nu se întâmplă nimic în exterior cu tine, nu ești în pericol, dar mintea ta activează butonul de alertă. E ca atunci când suni la ambulanță, dar nu ai nicio urgență reală. Și, nu râdeți, dar am sunat de câteva ori zicând doar atât: ”Ajutor! Cred că mor!”. Nu am mai pățit de ani de zile un episod de genul, ci doar anxietate recurentă în diverse situații unde mi-am întins singură nervii până au plesnit în exterior.

Trăiesc cu anxietatea mea bine mersi. Mint, trăiesc cu ea bine mersi, uneori. Alteori e atât de puternică încât îmi pune umanitatea pe pauză: nu înțeleg situația în care mă aflu, nu înțeleg ce vor ceilalți să îmi comunice, de fapt, nu pot să fac acțiuni simple sau nu sunt în stare să muncesc (în orice sens ar fi asta). Spre exemplu, atunci când mintea îmi atacă sufletul treaba e cam așa: gânduri negative pornite de la un mic gând negativ pe care mă chinuiam să-l țin sub control de ceva timp cu activități cât mai variate, cât mai dese. Un factor exterior, o persoană, pornește pe făgașul gândului ăluia minuscul și zgândără acolo. Și dă cu un fel de daltă imaginară. Apoi gândul ăla micuț devine un monstru, care naște alți monștri. În exterior, se manifestă prin tăcere, plimbat ochii în toate direcțiile, ticuri incontrolabile, plâns și, uneori, chiar gesturi necugetate în momentul respectiv. Simt adesea că trebuie să plec din oraș, sau de la o petrecere sau de la cineva de acasă pentru că nu mai simt că trebuie să fiu acolo. Vreau acasă să stau cu mine și cu gândurile mele. Sau sunt atât de epuizată de propria anxietate încât vreau doar să dorm, în liniște, fără nimeni.

Nu vreau să mi-o ard științific acum, vreau doar să vă explic cum e viața prin ochii mei atunci când anxietatea o ia razna. Am stricat relații amoroase, de prietenie, profesionale din cauza anxietății. Un om anxios poate să împingă foarte ușor oamenii de lângă el. Chiar și pe ăia pe care-i iubește cel mai mult. De fapt, pe cine mint eu? Pe ăia îi stresează cel mai tare. Probabil că te-ai săturat deja de prietenul tău care în orice situație nu se simte ok, nu se simte în regulă și vrea neapărat să scape, să plece. Cred că el s-a săturat mai tare să te pună pe tine în postura aia. Crede-mă.

Cum trăiești cu anxietatea? Mult, mult, mult de muncă. Am zile în care o ia atât de razna încât urăsc casa în care stau, oamenii care vor să vorbească doar cu mine și fiecare persoană din jurul meu pare să vrea să mă rănească. Așa că vreau doar să mă plimb, să fug și să mă simt undeva în siguranță. Cel mai în siguranță mă simt atunci când scriu, când citesc sau când ascult muzică. Exclud ultima situația și plusez cu faptul că doar dacă ascult muzică la mine în căști, nu la o petrecere. De curând am avut un episod anxios unde toată lumea voia să vorbească cu mine la o petrecere, să vadă ce fac, ce-am mai făcut, cum e viața mea, cum merge, să mă cunoască, să bem un pahar de ceva și nu am mai putut să fac față, așa că m-am simțit cel mai bine acasă. Interacțiunile respective mi s-au părut dureroase pentru că îmi zumzăia deja mintea.

Fiecare are un trigger special pentru anxietate. Singurul secret ca să poți să trăiești bine mersi cu ea? Vorbește cu oamenii despre asta. Ăia care te iubesc și te înțeleg o să stea cu tine. Ceilalți n-au decât să plece, n-ai nevoie de ajutorul lor! Respiră și acceptă-te așa cum ești! Pastilele nu te ajută, dar oamenii apropiați ție o să te ajute. Am avut ani de zile când nu am avut anxietate, dar apoi a revenit înzecită. Am avut noroc să am oameni care mă cunosc și-mi știu momentele anxioase. Tot ce știu e că fără ei nu aș fi fost cum sunt astăzi și ce sunt astăzi.

Trăiești cu anxietatea. Uitați-vă la mine. Am zile mișto, zile oribile și zile gri. Înveți s-o accepți și-n timp o să se rărească, sau nu. Important e să înțelegi cum îți funcționează mintea și să îți faci un obicei când o ai. Nu pot să zic că am o rețetă a succesului anti-anxietate. Mereu m-au ajutat cei din jur cu gânduri bune și-am revenit pe linia de plutire. Am reușit să revin și singură afundându-mă în ce-mi place cel mai mult să fac.

Singurul sfat? Ține-ți mintea ocupată cu lucruri productive și anxietatea nici n-o să mai fie așa de ușor de observat. TALK ABOUT IT! Nu ești singur 🙂