Cât de greu e să te apuci de muzică atunci când ai 25+ ani

Anul ăsta ați putea spune că am prins glas. Habar nu aveam ce lipsea din viața mea exact. Aveam de toate: job, super iubit, un acoperiș deasupra țestei roșcate, pisici, cărți și-o grămadă de instrumente nefolosite în casă. Când eram doar o mică gură-mare, cap-de-oțel roșcată și vorbăreață i-am aruncat mamei mele propoziția asta zemoasă: “Mama, vreau să mă fac cântăreață”. Vă dați seama. Orice mamă-și dorește un copil doctor, medic, avocat sau jurnalist sau ceva pe acolo. Când îți spune puștoaica ta de 7 ani că vrea să facă muzică deja-ți imaginezi că o să cânte la nunți, botezuri sau în parc, c-o chitară.

Pasul 1: Avântul a fost bun

Știu că au fost extrem de speriați ai mei de dorința mea de-a face muzică. Dar m-au înscris pe la tot felul de concursuri: Megastar, Popstar, toate rahaturile astea comerciale. Și acum îmi amintesc cum mi-a zis nenea Moga că arăt prea a copil și nu am un look pe măsură pentru industria muzicală. Iată-mă acum mai mult de 10 ani de la experiențele astea cu look-ul pe măsură și cu motivația potrivită. Suck on that, dude!

Să revenim la esențial.

Tata mi-a cumpărat o chitară electrică, cu Hello Kitty, evident, și-am făcut vreo 3 ani de canto. Nu-mi plăcea foarte mult vocea mea și nici acum nu sunt 100% mulțumită de ea, dar am simțit nevoia să îmi fac o trupă pe la vreo 17 anișori. Cântam cover-uri de la Paramore, Fall Out Boy, Killers, P!nk, The Cardigans, Garbage și aveam vreo 5 piese destul de puerile pop-punk și indie.

Am avut 2 mari gig-uri: Big Mamoo și Bolintin Vale. Mi-a plăcut mult pe scenă, dar am fost dezarmată de critici și oameni care-mi spuneau că nu am vocea suficient de bună pentru a fi parte dintr-o trupă. Iar Ana mea, cea sensibilă, de 17 ani s-a lăsat bătută. Trupa s-a evaporat și toate frustrările s-au adunat în ea ca o furtună mică, gată să ia și vacile după ea, cu tot cu grajd.

Pasul 2: LENEA ȘI SCUZELE

Anii au trecut și Ana a crescut într-un adult frustrat. Ca de altfel, toți oamenii care aleg să-ți reprime visul cumva, din lipsă de bani, chef și timp. Și știu că vorbesc de mine la persoana a treia, dar încerc să vă fac să vă puneți în pielea mea. Am crescut și-am simțit mereu că ceva lipsește. Eram ca o chitară fără corzi și ca un pian fără clape. Exista o bază, dar nu am avut avânt și mi-am adus aminte cu lacrimi în ochi de criticile dure pe care le-am primit în trecut.

Gânduri negative: 

  • Oricum ce-o să fac eu? Cine mai face muzică la vârsta asta? E prea târziu. Un mic Mozart s-ar fi apucat la vârsta la care trebuia s-o fac și eu.
  • E prea târziu și nu am timp.
  • Nu ai cum să înveți un instrument la vârsta asta.
  • Nu am răbdare.
  • O să râdă lumea de mine.
  • Nu am talent.
  • Nu am voce.
  • Eu nu pot să fiu așa.
  • Nu pot cânt de față cu oameni.
  • Nu am tupeu să le arăt altora că sunt vulnerabilă.
  • NU POT.
  • Nu știu să compun.
  • Nu știu notele.
  • Nu pot să învăț.
  • Sunt oameni mai buni decât mine.
  • Sunt oameni cu mai multe pile decât mine.
  • NU.

Pasul 3: Încercarea moarte n-are

Anul trecut mi-am cumpărat 2 chitare, o clapă și ukulele. Am început să postez pe Facebook micul progres pe care încercam să-l fac, atât la voce, cât și instrumente. Oamenii internauți mi-au spus numai porcării negative, care, din păcate pentru viitorul meu și dorințele mele, m-au descurajat. Am șters tot ce aveam cu muzică pe Interneți și am zis că-mi bag picioarele. Nu e de bine. Eu nu rezist la critică sinistră. Și acum îmi pare oarecum rău, mi-ar fi plăcut să văd cât am progresat de atunci până acum.

Pasul 4: Nu m-am oprit și-am mers mai departe

Departe de ochii lumii m-am apucat de studiat chitara și clapele. Am învățat lucruri de bază, care m-au ajutat chiar să compun niște piese ale mele. Am stat ore întregi închisă în casă și repetând. Mi-am oprit impulsul de-a posta pe Internet și-a arăta lumii pentru că nu aveam ce să arăt, nu eram nici măcar mediocră la niciunul dintre instrumente și nici vocea nu o puteam stăpâni foarte bine. Nici acum nu sunt, dar învăț lucruri noi în fiecare zi.

Pasul 5: Mi-am luat inima în dinți și-am căutat o trupă

Într-o zi am întrebat o prietenă, care cântă într-o super trupă, ce pot să fac dacă vreau să îmi găsesc o trupă. La început mi-a fost foarte rușine. Nu știu de ce. Nu voiam să arăt ce cânt, cum cânt, ce fac. Probabil din frica idioată de-a fi criticată aspru. Dar am postat pe un grup de instrumentiști/trupe și-am zis: FUCK IT! I’M DOING THIS. LOOK AT ME DOING THIS! Și acum sunt cam de-o lună în trupa Kunnstra și pe 14 octombrie o să avem primul concert.

CÂT DE GREU E SĂ TE APUCI DE MUZICĂ LA 27 DE ANI? 

Băi, e greu. Trebuie să lupți cu tine, să repeți, să faci vocalize, să citești, să studiezi. Și în momentul ăsta nu fac suficient lucrurile astea, însă îmi doresc să vă arăt și vouă tot progresul, fără frică de-a fi criticată. În plus, aș vrea critică mai bună decât FĂ, PROASTO sdfakjewaoiejtgweiogwgr ești de căcat. Ce voce nașpa ai! De ce, cum, unde și poate progresăm. Vocea se formează, trupa poate să crească și în viitor chiaaar îmi doresc să vă surprind din toate părțile.

În momentul ăsta încă încerc să cresc, să studiez și simt că-s pe o direcție bună față de acum o lună. Cred că ăsta e secretul. Eu sunt foarteee overthinking. Și de aici am învățat ceva de la Shia Salată de Boef:

DAR ȘTIȚI CARE E CEL MAI MIȘTO LUCRU? Sunt fericită și împăcată cu mine. Nu mai am gândul ăla trist că mi-am ratat viața și vocația. Am aruncat monstruleții ăia din capul meu și-am făcut ce-a trebuit.

Așa că o să încep să postez clipuri cu mine, făcând diverse cover-uri la piese, unele mai bune, altele mai puțin bune șiiiiii super vlogguri de la repetiții, pe care le găsiți pe canalul de Youtube Modă, pe bune?.

Dați un subscribe dacă aveți încredere în mine sau vă place ce-ați citit.

Dacă vreți să mă susțineți, dați și un like la pagina de Facebook Kunnstra.

21617978_861982837311666_5896027665688947348_n