Fiecare femeie puternică ascunde o sensibilitate exagerată

Prima oară când am văzut o femeie puternică a fost la mine în familie: mama. Mama mea a plecat de acasă la 14 după ce i-a murit tatăl, s-a mutat într-un oraș total străin, unde nu avea pe nimeni și a reușit să supraviețuiască pe cont propriu. S-a angajat, a găsit un loc în care să stea, ba chiar l-a găsit și pe taică-miu și l-a îndreptat când nimeni nu credea în el. I-a dat putere. Asta înseamnă o femeie puternică. O femeie care indiferent de muile pe care și le ia de la viață tot reușește cumva să stea în picioare.

Asocierea pe care o fac oamenii cu o femeie puternică e total greșită. Cele mai sensibile femei sunt puternice. Îmi amintesc și acum de prima oară în care am văzut-o pe mama plângând. Eram copilaș, încă inocentă, cu coada mea de palmier și fustița mea neagră cu gri, puțin volănoasă. Mă întorceam de la baie cu tigruțul meu preferat la subraț și am zărit-o pe mama. Stătea pe un scăunel, avea părul perfect, hainele erau impecabile și mirosea a mare, ca de obicei. M-am uitat mai bine la ea și-am văzut că i se rupsese dresul. Am mai aruncat o privire spre ea și-am văzut că plângea. Era prima oară când o vedeam așa, chiar dacă ea mă văzuse de o mie de ori plângând din cele mai stupide motive. Plângeam că nu voiam să mănânc ficat. Plângeam că nu voiam să mănânc pește. Plângeam că nu voiam să dorm la prânz. Și acum uite-o pe ea: plângând că i s-a rupt dresul. Mi se părea ca mine. M-am gândit că nu trebuie să fii stană de piatră ca să fii ca mama. O vedeam pe mama ca o eroină, ca un exemplu. Și acum plângea. Exact ca mine. Era ca mine. Eram la fel.

Erau multe motive pentru care plângea, dar singurul lucru pe care îl repeta era că i s-a rupt dresul. Evident, că în naivitatea mea m-am dus la ea și-am luat-o în brațe dojenind-o că atunci când cresc o să îi cumpăr eu dresuri cu diamante. Iată-mă toată ditai dârloaica și singurul lucru apropiat de-un diamant pe care i l-am dat a fost un parfum scump, dat cu mult timp în urmă.

Din când în când, pe măsură ce am crescut am analizat evenimentele vieții mele în conformitate cu ziua în care o femeie puternică decide să fie umană o secundă. Așa m-am construit și eu. Mama m-a crescut pe ideea că nu e bine să îi lași pe ceilalți să te vadă că suferi. Oamenii sunt răi și se bucură la fiecare necaz pe care-l ai. Capul sus, țâțele-n față și mergi mai departe. Dar, în același timp, am învățat de la mama că o femeie puternică mai și plânge uneori. Chiar și din motive stupide precum un dres futut.

O femeie puternică știe ce vrea, nu se lasă influențată și face exact cum știe ea că e mai bine. Poți spune că funcționează după un cod, nu departe de codul lui Harry, din Dexter, doar că nu omoară oameni. Hai să zicem decât dacă e neapărată nevoie. Vorbind metaforic. O femeie puternică pică atunci când îi e greu, dar nu lasă pe toată lumea să vadă. Restul lumii știe că ea e în regulă, că e demnă. Însă, o mână de oameni apropiați știu că a cedat demonului. A cedat și nu mai poate să fie puternică pentru toată lumea. E puternică nu doar pentru ea, ci și pentru oamenii din jur. Însă când povara asta o îngreunează cedează.

Până la urmă suntem oameni. Și în spatele celor mai dure femei din istorie s-a ascuns un singur lucru: dragoste. Poate și multă anxietate, grijă, agitație, un haos ambulant. Când ești o furtună pe două picioare cu ochii plini de motivație atunci știi că indiferent ce-ai face ești puternică.

O femeie puternică nu se lasă călcată în picioare și iese cu bine chiar și dintr-o încăierare. Nu contează prin ce trece, de câte ori greșește și de câte ori trebuie să se culeagă singură de pe jos sau cu ajutorul cuiva, ci contează ce rămâne la final. Tot ea. Tot în picioare.

Viața merge mai departe indiferent că în interior e o fetiță mică, o fetiță care nu vrea decât să-i repare dresul mamei, care vrea să pună propriul ciment peste amintirille proaste. Viața merge mai departe cu lacrimi în ochi sau fără.

Ia-ți platformele, trage un ruj roșu, geaca de piele și stai dreaptă. Ai țâțele mici, n-ai de ce să stai cocoșată.