Povestea unei femei singure care-a vrut să devină nevastă de închiriat

Textul de mai jos e scris din mintea mea în totalitate, cam prin 2012. L-am găsit ieri pe un blog vechi și-am zis să vi-l împărtășesc și vouă.

AGAIN! ATENȚIE! FICȚIUNE!

“Nu de mult văzusem un film de categoria B, genul de filme la care mă uit seara când mănânc, genul de filme care trec ca dragostea,  prin stomac. De data asta, însă, chiar am fost atentă. Filmul era destul de prost, dar încercam să fac orice ca să scap de gândurile astea negre. Poate ar trebui să fac şi eu ca Ileana cu turcii, sunt blondă, am forme. Nu, nu. Nu, Lenuţo! Tu ai principii!

Filmul era destul de dubios, nu ştiu dacă era neapărat de mâna a doua, ceea ce mi-a atras atenţia a fost o tipă thailandeză. O fetişcană mult mai frumoasă decât mine, înăltuţă şi sprintenă . Care era treaba cu ea? O vedeam în diferite ipostaze, ba ca târfuliţă de lux, ba ca prietenă. Şi atunci mi-am dat seama! Era prietenă de închiriat. Exact, aşa, frăţică! Cu 100 de euro puteai s-o fuţi o săptămână, puteai s-o prezinţi prietenilor tăi, ieşeai cu ea la film. Cum ar zice americanul “ The ultimate girlfriend experience”.

Şi atunci m-a lovit o idee grandioasă! Sunt puţin bătrână ca să mai fiu girlfriendă. Dar nu sunt chiar aşa de bătrână. O să fiu un soi de “ultimate wife experience”. Voi fi un fel de “nevastă disperată” pentru cei doritori. O să mă joc de-a casa în ţărână , cum ar veni.

Acum să mă scotocesc prin buzunarele de la capod, câţi bani am. Ca să vezi, Lenuţo! Am destui bani ca să dau anunţ în ziar. Să vedem cum să-l formulăm, nu prea sunt as într-ale cuvintelor. Cred că cel mai simplu este să zic lucrurilor pe nume.

“Cauţi o nevastă de weekend? Eşti gay şi trebuie să prezinţi pe cineva părinţilor? Cauţi pe cineva care să-ţi spele şi să-ţi calce rufele? Sunt o blondă minionă cu ochii verzi, nici prea tânără, nici prea bătrână, care-ţi va oferi experienţa de soţie fără căsătoria în sine. Vrei să vezi cum este să fii însurat? O să afli. Seriviciile nu includ şi sexul. Pentru detalii sunaţi la 0743 *** ***”.

Asta ar trebui să funcţioneze.

Am sunat, am dat anunţul, am făcut o baie şi m-am dichisit. Mi s-a spus că va apărea astăzi în ziar, aşa că am vrut să fiu frumuşică, ştii tu, în caz de.

Am pudrat nasul, nu mai ţin minte ultima oară când m-am machiat. De mult nu mai simţisem iz de parfum pe piele, până mai adineauri miroseam a cremă de pantofi şi cartofi prăjiţi.

Iacătă! Sună mizeria!

“Bună ţiua. Ţun pentru anuns. Valabil?”

“Bună ziua, da, este valabil.”

“Câţ coţtă? 200 de euro dau.”

“Este perfect, domnule…?”

“Yamamoto. Tu eţi?”

“Ileana. Domnule…Yamamoto, de când…”

“Dlăgusă, mâine, Unirii, McDonalţs, la ţinţi. Te ia maşina. Pupiţi”.

Avea un accent destul de încâlcit, era probabil asiatic.  Nu ştiam în ce mă băgasem, ştiam doar că aveam o vârstă, şase pisici şi trăiam singură într-o garsonieră mizerabilă în mijlocul Berceniului. Copii? Nu vedeam să am în viitorul apropiat. Soţ? Nici măcar atât, am trecut peste ideea asta de mult. 200 de euro erau bani frumuşei, nici prin vise nu mă gândeam că se pot face atât de uşurache verzişorii. Deja mă gândeam cam ce aş face cu ei, haine? Abonament la sală? Nu cred. Mai degrabă m-aş muta într-un apartament, măcar atât să fac. Ce dreacu’?

Ajunsesem la Unirii, era frigul de pe lume, mă îmbrăcasem destul de decent, nu voiam să-şi facă vreo idee greşită. Cine ştie cu japonezii ăştia, sunt dubioşi! Aveam un parpalac mov, îl am de ani de zile, am trecut prin multe, parpalacul ăsta şi cu mine. L-am cusut şi petiticit de o mie de ori. Purtam o rochie lungă şi neagră, puţin asemănătoare cu ce ar purta o măicuţă. Am fost puţin credincioasă, mai mult împinsă de la spate de mama, dar nu pot să zic că o sfântă, dar nici Maria Magdalena.

Dresul mi se rupsese pe drum, nu ştiu în ce mama Frosei mă agăţasem, dar mi se rupsese groaznic.  Oja îmi era sărită, iar pe cap purtam un batic de culoarea vinetei. Eram puţin aranjată, dar nu am vrut să creez impresia că sunt o prostituată de lux. Eram ce scria în anunţ, o soţie temporară.

Aşteptam deja de o oră, ploaia începuse să-mi scurgă fardul de pe faţă. Arătam de parcă am fost molestată în metrou. Mă simţeam pierdută şi penibilă. Tot claxona un tâmpit la mine, dar eram prea pierdută în gânduri negative şi împuţite de frustrări financiare că nu am băgat de seamă. Ca să vezi, era chiar Yamamoto!

“Aneta-chan, urcă în maţsină. Frig!”.

Urcasem într-un Mercedes, cred. Nu mă prea pricep eu la “maţsini”, dar sigur era una scumpicică. Yamamoto nu era prea frumos, dar nici urât foc. Era îmbrăcat puţin prea excentric pentru gustul meu, dar bănuiesc că banii te fac aşa. Purta un costum negru puţin satinat, iar în buzunarul din stânga avea o batistă mov cu roz. Nu ştiam dacă să vorbesc, nu ştiam oricum ce să zic, aşa că am zăcut cu mâinile încrucişate şi mi-am imaginat tot felul de scenarii din filmele de groază. Am fost mare fan al filmelor de genul ăsta în tinereţe, iar acum îmi imaginam cum nenea asiaticu’ opreşte undeva în câmpul ăsta mare şi mă tranşează. Unde mergeam?

Merdgem la Pipera. Foame-ţe?”

“Dacă îmi e foame? Nu, am mâncat deja”, am spus în timp ce-mi imaginam ca voia să-mi dea ultima masă.

“ Bine atunţi. Nu mai e mult, imediat ajundgem”.

Începusem să tremur de frică, îmi doream să nu fi făcut asta, îmi doream să “ajundgem” mai repede. Inima îmi bătea teribil de repede, iar şiroaiele de transpiraţie începuseră să-mi inunde faţa, iar acum mi se scurgeau pe gât în jos, până în decolteu.

Începusem să fiu lipicios de agitată. Nu am schimbat prea multe vorbe în drum spre.

Nu e nimic de zis, am ajuns în faţa unei vile, unei vile imense şi kitchoase. Puteai spune că era varianta  roşie a unei căsoaie de ţigani, adaptată la cultura asiatică, dar nu asta era important.

“Domniţoală, intlaţi, vă log. Vleau să spun reguli”, a zis în timp ce m-a poftit să mă aşez la un scaun din bucătărie.

Următoarea jumătate de oră a fost oribilă. Conversaţiile s-au împleticit cu japoneza, româna şi engleza. Într-un final, mi-am dat seama că domnul Yamamoto nu căuta decât puţină atenţie. Regulile lui erau simple, nu voia o menajeră, nu voia o bucată de mobilier. Voia pe cineva care să-i arate puţină afecţiune, dar nu sub forma sexului. Avea nevoie mai degrabă de o mamă sau asta am înţeles eu din ce mi-a bălmăjit.

Zilele curgeau rapid, mai strângeam un vas, mai spălam o rufă, îi mai făceam masaj la spate şi-i găteam ceva bun ca la mama acasă. Într-o zi s-a întâmplat ceva puţin ieşit din comun. Yamamoto mi-a menţionat în treacăt că este ziua dânsului, mi-a cerut neapărat să-i fac un tort. I-am respectat dorinţa, deja începuse să-mi fie drag de el, poate şi de noile posibilităţi financiare pe care mi le oferea.

“Tort?”

“Da, tort. La mulţi ani, domnule!”, i-am răspuns puţin entuziasmată de eveniment.

“Acum, cu fund stai”, a zis în timp ce arată înspre tort cu degetul arătător.

M-am uitat nedumerită, mi-au trebuit câteva minute ca să îmi dau seama ce anume dorea. Voia exact ce nu mă aşteptam. Trebuia să mă aşez în tort! La început m-am gândit ca e un fel de tradiţie de-a lor şi am sperat să nu aibă nicio tentă sexuală. În fond, nu făceam nimic greşit, stăteam cu fundul pe un tort, nu e ca şi cum o făceam dezbrăcată.  Aşa că, sub privirile aproape flămânde ale asiaticului, am continuat să execut ce mi s-a cerut.

Simţeam cum mi se murdăresc pantalonii de vanilie, cum stric fiecare strat însiropat, cum aproape îmi intra în piele gemul de căpşuni. Începusem să mă gândesc că poate, până la urmă, eram puţin specială, cine mai făcea aşa ceva? Am aruncat o privire înspre domnul Yamamoto, care aproape că se ridicase de pe scaun ca să mă vadă mai bine. Într-un final, ajunsesem să mă cufund în tortul de vanilie şi căpşuni.  Nici nu m-am ridicat bine şi şeful meu mi-a făcut alt semn, un semn prin care acum dorea ca eu să repet acţiunea doar că dezbrăcată. Am refuzat la început, dar când mi-a spus suma de bani pe care urma să o obţin, m-am lepădat de inhibiţii şi am dat chiloţii jos.

Da, mă aşezasem iar pe tort, de data asta era altă senzaţie şi aproape că-mi plăcea. Începusem să mă lăfăi cumva în tort, să mă hrănesc cu el aproape.  Yamamoto se hrănea cu mine din priviri. M-am oprit.

Yamamoto leşinase pe covor, i-am verificat pulsul. Nu îmi venea să cred … Nu mai avea puls. Mai era timp să te ştergi de tort? Viaţa unui om era în pericol, tortul din zona aia poate să aştepte. Am sunat la Salvare cât am putut de repede. Ca să vezi, din puţinele dăţi în care vine Salvarea repede, asta a trebuit să fie una. Nici nu apucasem să mă şterg de tort. I-am primit înăuntru. Totul părea morbid.

Eu cu rochia plină de tort, o pereche de chiloţi, un tort strivit şi eu întinsă peste trupul aproape neînsufleţit al unui străin care avea buzunarul pline de euro.

Făcuse infarct, nu se mai putea face nimic şi eu trebuia să dau declaraţii. Aparent, domnul Yamamoto era directorul unei multinaţionale, iar vestea morţii sale se extinsese prea rapid. Nu ştiam ce să le explic celor de la ambulanţă, o asistentă vorbea la telefon, cred că cu cineva din presă. Asta îmi mai trebuia!

“A vrut să muşte din tort, dar n-a mai apucat. Povestea afaceristului Yamamoto şi a fetişurilor sale ciudate. Vezi cine este prostituata implicată în moartea sa”, parcă vedeam titlurile din ziare. Ce era de făcut?

Nimic. O să iau toate astea ca atare. Asta este, declaraţiile le voi da şi voi spune exact ce s-a întâmplat. Cine ştie? Poate chiar o să ajung celebră pentru asta. Până una alta, tortul ăla pare destul de apetisant.