Dacă mami ți-a spus că ești special, nu ești

Ieri postasem un status pe Facebook-ul meu dintr-o criză existențială prin care chiar îmi dădeam seama că nu e nimeni special. De fapt, ăsta-i un film pe care-l am de mult. Îmi amintesc cu exactitate de când. Mama îmi spunea mereu că sunt un copil deosebit, deștept, talentat, frumos. Și eu chiar credeam. Ce-i drept aveam o memorie impresionantă, știam agenda de telefoane pe de rost, informații exacte despre toate felinele, reptilele și toți rechinii, cam tot ce ține de cultura egipteană și poezii imense pe de rost. Acum cu ce am rămas? Cam jumătate din toate astea nici nu mai sunt în țeasta mea. S-au transformat în niște hobby-uri, amintiri și alde d-astea.

Ziua în care am știut că nu sunt specială a fost ziua în care mi-am dat seama că toate gusturile mele sunt identice cu ale altei persoane.

Acum după ce m-am lăudat și ați și aflat cum mi-am deteriorat memoria în adolescență cu nopți nedormite și petreceri tâmpite, să vorbim despre de ce nimeni nu e special. Acum ar trebui un asterisc, ăia care merg la NASA la 18 ani sau care la 5 ani știu pe de rost Biblia sau să cânte la un instrument. Pe ăia îi excludem.

Eu vorbesc despre noi, ăștia născuți ’89-’96 care chiar am crescut cu impresia că suntem speciali.

Ăsta era statusul pe care-l compuneam ieri într-o criză de realizare că sunt la fel ca toată lumea.

status

Suntem atât de obsedați să fim diferiți. Ascultăm muzică diferită, dar de fapt, o ascultă toată lumea. Ne vopsim părul în cinșpe culori, dar mă îndoiesc că nu sunt pe stradă alte 10 tipe vopsite la fel. Ne dăm piercing-uri. Ne facem tatuaje ca să marcăm evenimente importante din viața noastră. Ne luăm aceleași haine, aceiași adidași. Ne uităm la aceleași seriale.

Care e diferența? Suntem toți într-o luptă să fim cât mai speciali. Până și ăia care nu se chinuie să fie speciali și ăia sunt în aceiași oală. Și asta e boala millennială. Wow, ce cool sunt. Wow, ce special sunt. Când de fapt suntem toți o apă și-un pahar cu bere. Când toți venim din familii disfuncționale și de-asta nu putem să ținem o relație de frică să nu ajungem ca ai noștri. Când ideea de familie și copii la noi a fost înlocuită de o carieră de succes și adidași scumpi sau haine.

Când toți avem așteptări prea mari, stăm peste program la birou, mergem la aceleași concerte și apoi ne așteptăm să avem interacțiuni umane identice.

Diferența dintre noi toți e că fiecare ia această ciorbă de gusturi comune și dă shuffle în funcție de personalitate. Și uite așa suntem diferiți și la fel. O gloată de speciali care nu își găsesc locul nicăieri de fapt fiindcă fiecare dintre noi avem un gol tâmpit pe care-l umplem cu superficialitate.

Nici dacă ne-am împiedică pe stradă, cu ochii în telefon, de sufletul-pereche (ce p*** o mai fi și ăla) nu ne-am da seama fiindcă am fi prea absorbiți de ce film a mai ieșit, ce adidași mai poartă Kim Kardashian și cum să ne mai tatuam ca să ne diferențiem de ceilalți.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *