De ce pasă atât de mult de ziua noastră de naștere?

Ziua mea e duminică, pe 13 martie, la ora 23:45. Atunci m-am născut. Zodiacaliștii ar zice că-s Pejte, cu ascendent puternic în Scorpion. Eu le-aș spune că dacă se mai chinuia mama să mă țină un pic, mă nășteam în aceeași zi cu Einstein, chiar dacă, din prisma științelor exacte vorbind, sunt mai proastă decât un elev de clasa a patra. 

În schimb, cumva, forța asta nebunatecă numită veață, a ales să mă nasc pe 13, în aceeași zi cu un alt țăcănit faimos și superb, Mircea Eliade. Nu aici vreau să ajung. Vreau să ajung la partea cu ziua de naștere.

Să vă povestesc despre ziua mea de când eram copil până recent. Ziua mea era cea mai importantă zi din an, de Crăciun primeam Barbie, sau pulovere sau dulciuri, dar de ziua mea mereu primeam treburi de om matur, care să contribuie la dezvoltarea mea sau ca să afle ai mei la ce mă pricep exact. Nici eu nu știu dacă mă pricep la ceva anume în punctul ăsta, dar știu că sunt un hibrid de priceperi.

Am primit microscop, telescop, calculator, boxe, chitară, telefoane, animale de companie, role, skateboard, dar cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la ai mei a fost prima mea carte care nu era în biblioteca alor mei. Evident că pe restul spărgeam eu alocația, dar a fost frumos momentul în care ei s-au prins că asta îmi place cel mai mult: să citesc ca o tocilară absolută și să mă pierd în alte lumi.

În fiecare an, când mai erau 10 zile+- până la ziua mea făceam o numărătoare inversă. Eram disperată. Îi anunțam pe toți: mai sunt 3 zile, mai sunt 2 zile, mâine e ziua mea.

Pe cât am crescut s-a dus și entuziasmul cu ziua mea. De când am făcut 18 ani și mi-am dat seama că nu e mare lucru o zi de naștere, am început să devin foarte cinică. Bine, era și vârsta la care eram toată o Daria absolută, dar na.

Ca să nu vă zic că de pe la 13 ani până anul trecut ziua mea de naștere a fost mereu un dezastru complet. Certuri, accidente de tot felul, pățeau ai mei ceva, pățeam eu, răceam, îmi rupeam picioare, mi se bloca spatele, mi se dădeau papucii. Un fel de maraton de palme peste față de la viață. Parcă se strângeau toate și se întâmplau de ziua mea.

Acum, când fac 26 de ani în 4 zile încep iar să mă entuziasmez. Am anunțat pe toată lumea să știe cât mai e până la ziua mea. Mă simt iar copil.

Treaba cu ziua de naștere e așa: uneori e o simplă zi căreia nu îi dăm atenție, mai ales dacă suntem prea ocupați ca să fim adulți, iar alteori, datorită oamenilor la care ții, sau situației în care te afli, devine cea mai importantă zi din an.

Anul ăsta se anunță frumușel și o să îi urez deja lui Gheorghe din viitor la mulți ani! Vezi cât bei și vezi să nu te enervezi dacă ți se rupe dresul. Și ai grijă ce încălțări îți iei că o să te plângi toată seara că te dor cracii și picioarele. Și ai grijă cât bei că o să îți iei somn înainte să faci 26 de ani.

Așa vreau să fie ziua mea anul ăsta:

Care e părerea voastră despre zilele de naștere în general? O aștept în comentarii.  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *